vineri, 21 martie 2025

China. Beijing

 Am ajuns la hotelul din Beijing pe la 1 noaptea. Cum două zile înainte rezervasem turul cu ghid vorbitor de engleză în Orașul Interzis, ne-am băgat la somn imediat.

Întâlnirea cu Jay trebuia să fie la 9.50, dar am plecat de la hotel mult mai devreme, să nu avem vreo surpriză cu ieșirile de la metrou.

Jay e tare simpatic și vorbește o engleză perfectă. Grupul nostru e format din 12 persoane. Primim căști audio și pornim în urma ghidului.

Că să intri in Piața Tian'anmen, e nevoie de programare, iar când ești cu un grup organizat, lucrurile se mișcă mult mai repede și mai bine decât dacă ești pe cont propriu.

Intrăm în piața imensă. Cele mai multe grupuri, cele de chinezi, se îndreaptă spre Mausoleul lui Mao. Noi ne continuăm drumul spre Orașul Interzis, după ceva pauze de fotografiat clădirile care înconjoară Tian'anmen-ul.

Este ceva coadă la intrare, dar nu stăm mai mult de 10 minute. Soarele arde și parcă, puțintel, mi-e dor de norii din Guilin. Scanăm pașapoartele și pătrundem în orașul împăraților Chinei. 

Când eram mică, nu cred că aveam mai mult de 12 ani, am văzut Ultimul Împărat. Regizorul Bernardo Bertolucci a obținut permisiunea de a filma în Orașul Interzis și Jay ne povestește despre asta.

Avem noroc și nu este super aglomerat, dar tot sunt 3 tone de oameni, doar că ghidul nostru știe cele mai bune scurtături prin oraș și ne ferește de frenezia maselor.

După 3 ore și vreo 18000 de pași, am lăsat Orașul Interzis in urmă și ne-am luat la revedere de la Jay.

Rupți de foame și de oboseală, ne-am întors în cartierul nostru. Seara am luat un Didi până la stadionul olimpic "The Nest". Wow cu adevărat. Iar lângă el este bazinul olimpic "The Cube". Alt wow... O să vedeți pozele.

De aici am plecat la Galaxy Soho, o clădire proiectată de Zaha Hadid. Magazinele din ea erau deja închise, dar am putut intra să ne uităm. Culmea, la primul etaj este Centrul Cultural Român, iar lângă el, cel maghiar.

In ziua următoare am avut rezervat tur la Marele Zid Chinezesc. Ne am întâlnit cu Lee la ieșirea C a stației Beituchang. Ne-am suit in autocar, că sunt vreo 60 de kilometri de mers și am pornit.

Lee ne a povestit verzi și uscate - ce e inclus in preț, ce mai trebuie să plătim, unde ne lasă, de unde ne ia, ne a recomandat să luăm și bilete la un spectacol local în care o tanti de peste 50 de ani înghite săbii și soțul ei care înghițea bile și le și scotea (nu am întrebat pe unde), totul extrem de local și de kung-fu... Am refuzat politicos spectacolul.

Sunt mai multe secțiuni din zid care pot fi vizitate, noi am ales Badaling. In mod normal, trebuia să urcăm cu telecabina și să coborâm cu funicularul, dar vântul bate foarte puternic și telecabinele nu mai funcționează, așa că toți se duc sus cu funicularul.

Zidul e ... nu atât de impresionat pe cât mă așteptam. Adică da, când te uiți cum șerpuiește peste vârfuri, ți se ridică puțin părul pe ceafă, dar experiența în sine ... e cel mai aglomerat loc în care am fost până acum în China, ai voie doar pe anumite segmente, unele părți sunt închise din cauza vântului.

Trebuie sa fim la autocar la 15.40, dar e 12.45 și noi suntem gata. Coborâm și luăm un autobuz spre Beijing, nu are rost să așteptăm atâta timp degeaba. Îl anunțăm și pe Lee care ne scrie înapoi cerând să ii mai confirmăm încă o dată că am plecat singuri. Ii confirmăm și moțăim până în oraș.

Ne ducem pe strada pietonală Wangfujing să căscăm ochii și să mâncăm ceva. Chinezii sunt obsedați de branduri. Găsești aici de la Tiffany's la Gucci, tot ce vrei. Bine, știu că pe undeva trebuie să fie și fake urile, dar noi nu le-am văzut pe niciunde.

Seara ieșim în cartier, că și aici sunt zone comerciale imense. Dragoș mă duce direct la un Burger King. Cică vrea mâncare normală, i s-au acrit de astea iuți de aici.




























































joi, 20 martie 2025

China. Zhangjiajie

Punem ceasul să sune la 7, să avem timp de vizitat parcul Zhangjiajie. Dar suntem așa de obosiți după experiența de ieri, că Dragoș îl mută, fără să mai întrebe, la 8. Nu fug niciunde munții.

Pornim spre poarta de est de intrare în parc. E chiar lângă hotel, la vreo 600 de metri. Bilete am cumpărat ieri, de la hotel, dar nu ni le-au dat fizic, e de ajuns să prezentăm pașapoartele.

Ni le scanează și ne și pun să ne uităm în ecran, să verifice softul daca noi suntem aia din acte. Intrăm repede și luăm un autobuz care ne duce la Bailong Elevator. Aici, cam înghesuială. Dragoș îmi zice sa incerc să mă așez la geam când intru in cabina - Bailong este un lift care urcă, la început prin stâncă, apoi lipit de stâncă, cu o vedere fenomenală asupra munților, până ajunge pe un platou de unde pornești in circuit.

Nicio șansă! V-am zis cât de periculoși pot fi pensionarii in China, nu? Dau din coate, urlă, împing, se bagă în față.. și ceilalți îi cam lasă. Și cum în parc erau zeci de grupuri de seniori, scoși la plimbare in natură, sunt fericită că am reușit să ne suim in lift, ce sa mai zic de făcut poze "scenice" (toate peisajele sunt scenice, in China).

De la lift am pornit spre alt autobuz care ne a dus până în zona unde incep stâncile din Avatar.

Ce să zic? Scenic de a dreptul, totul. Chinezii știu să facă turism, asta e clar, iar infrastructura te lasă cu gura căscată. Autobuze care te plimba între diverse puncte, telecabine peste telecabine, totul organizat și pus la punct. Și, de fiecare dată când iei una din ele, trebuie sa treci printr un punct de securitate. Unde au identificare facială, nici măcar nu mai trebuie să prezinți pașaportul. Te uiți în tabletă, clipește de 2 ori, apoi îți scrie numele și te lasă să treci. Deci știu ăștia pe unde și când m-am plimbat, mai bine ca mine.

Până la urmă, am văzut tot ce se putea vedea, n-am ratat o telecabină și am mers cât ne-au ținut picioarele.

La Number One Bridge in the World - un pod natural peste un hău de sute de metri, vedem ceva portocaliu mișcând pe versant super abrupt. Era un nene, prins în coardă, la marginea prăpastiei, care strângea mizeriile aruncate de turiști. Ne-a cam stat inima în loc, dar omul a scăpat cu viață. Pfiu...

In ziua următoare am pornit dis de dimineață către podul de sticlă din canionul Zhangjiajie, că doar nu era să ratăm așa ceva. După vreo trei sferturi de oră de mers cu un Didi, ajungem.

Mi-a plăcut la nebunie. Podul este imens, iar partea centrală este formata din pătrate mari de sticlă prin care vezi canionul de jos. Și e jos rău, nu glumă!

Avem noroc, inca nu au năvălit hoardele, soarele strălucește pe cer, e o zi minunată și facem sute de fotografii.

Poți să te dai și cu zip-line-ul, au și un tobogan, dar nu avem timp, dacă vrem să vedem și partea de sud a parcului.

De aici mergem înapoi în Wulingyuan, de unde luam un alt autobuz spre poarta de sud. Mai avem vreo 7 ore până trebuie să fim în aeroport, deci timp destul.

De la poarta de sud mergem ceva pe jos, pe lângă un râu, printr-un parc în care magnoliile abia încep să înflorească, și ajungem la telecabină - sunteți surprinși, nu?

Scenice și stâncile care se văd din mers. Ajungem pe platou și pornim pe traseu. E plin de macaci care stau și pândesc turiștii neatenți pentru a le fura mâncarea. Cei mici sunt tare simpatici, cei mari au niște colți care te fac să treci pe partea cealaltă a potecii.

Zona asta a parcului este mult mai liberă decât cea de ieri, așa că profităm la maxim. Dragoș face milioane de fotografii, iar eu stau la soare, ca o șopârlă.

La ora 16.30 plecăm spre hotel. Ne luăm bagajele și chemăm un Didi sa ne ducă la aeroport. Destinația - Beijing.