In aeroport suntem agățați de Efraim, care are un minivan. Vorbim verzi și uscate, ne întreabă ce vrem să facem și când vrem la Machu Picchu, că e grevă și nu avem acum să ajungem acolo, dacă vrem să plecam miercuri sau joi. Din fericire, noi abia sâmbătă trebuie să mergem. Ne face un preț pentru cazul în care vrem să ne ducă el până la Hidroelectrica. Facem schimb de telefoane.
Am ajuns și la hotel. Pentru că ne am hotărât pe ultima sută de metri să luăm avionul din Lima spre Cusco, stăm 2 nopți la un hotel, apoi 2 la altul. Primul e mai scump și avem 2 camere. Și apă clocotită. Și baie curată. Iar priveliștea de la geamul camerei ne face să mai uităm chinul drumului.
Din păcate, patronul ne anunță că e grevă anunțată pentru următoarele 2 zile. Asta înseamnă drumuri blocate. Asta înseamnă ca nu poți face excursii.
Avem 3 zile pline în Cusco, apoi plecăm spre Machu Picchu, 2 nopți la Aguas Calientes, apoi încă o zi plină în Cusco și drumul spre Puno.
Ne facem calculele, o zi o putem pierde prin zonă, dar, dacă mai pierdem încă una, nu e de bine.
Dimineața servim un desayuno delicios, inclus în prețul camerei, și plecăm spre Plaza de Armas. O luăm alene, doar avem timp de pierdut. Străduțe cu ziduri incașe, femei care îți plasează imediat un miel în brate și o alpaca lângă tine, la pozat, brățări, jucării făcute din lână de alpaca și sute de alte minuni. În centru, 5 amărâți protestează, încercuiți de 100 de soldați.
Cât timp fetele cercetează bijuteriile de argint, Dragoș se lasă agățat de Alexandra, care îi promite că ne duce la Sacsayhuaman, Poka Pukara, Tambomachay și Quenco. Plătim, ne dă întâlnire la ora 14, apoi ne abandonează. Ne mai învârtim puțin, până se face ora 2 și ne ducem în Plaza de Armas. Alexandra ne plasează lui Marco, care ne tot duce pe jos, spunând că ajungem imediat la mașină. Din când în când, sună pe cineva, gesticulând nervos, după care ne mai duce 100 de metri. Sună iar pe cineva.
Îl aud "Cholita guapa, necessito un carro ahorito". Peruanii sunt maaaaari fani ai diminutivelor. Traducerea e ceva de genul - Fetiță frumoasă, am nevoie de o mașină, acușica.
Facem rost de mașină, ne suim și pornim. Surpriză. Șoseaua e blocată cu bolovani, câteva străzi mai sus. Șoferul o ia pe altă stradă, încep să dea telefoane. O grămadă de alte străzi și străduțe blocate ne taie avântul dar, într-un final apoteotic, reușim să ieșim din Cusco și să ajungem la Sacsayhuaman. Cumpărăm "boleto turistico", pe care il vom folosi pentru a intra la aproape toate atracțiile din Cusco, apoi intrăm. Am mai fost aici și acum 13 ani. Pe atunci, aveai voie sa atingi zidurile, să te plimbi pe unde vrei. Acum, tot e înconjurat de sfori. Marco ne-o prezintă pe Sol, ghida noastră.
Fata începe să ne spună, în spaniolă, istoricul fortăreței, evenimentele care se desfășoară acolo și tot felul de detalii. Marco își aduce aminte că ne-au promis ghid care vorbește engleza și îi suflă printre dinți să zică și în engleză. Doar că Sol nu prea o știe. Ajungem la un compromis, ea vorbește mai rar și eu traduc ce înțeleg.
După Sacsayhuaman și ale sale pietre gigantice, urmează Quenco. Dacă prima fortăreață, care nu a fost terminată din cauza invaziei spaniole, era un centru ceremonial, Quenco este locul unde erau aduse sacrificii zeităților și unde erau mumificați morții. În camera subterană poți atinge piatra pe care erau sacrificate păsări, lame, cuy și, din când în când, și oameni. Pun mâna pe piatră. E rece ca gheața. Probabil din cauza sufletelor celor uciși aici. Iau mâna repede și o șterg de pantaloni. Brrr!
Următoarea oprire - Tambomachay. Rezumatul - aici era un fel de SPA al nobililor. Apa era elementul care unea cele 3 lumi ale incașilor - cea a zeilor, cea a viilor și cea a morților. Iar apa de aici conține tot felul de minerale bune pentru ten.
De la Tambomachay plecăm spre Puka Pukara - Fortăreața Roșie. Aici era un loc de odihnă pentru mesagerii incași, soldați sau simpli călători. Primeau haine curate, sandale noi, mâncare și o noapte de odihnă.
Excursia se termină cu o vizită la o cooperativă textilă. Aici, o tanti ne arată cum se spală lâna, cum se toarce, se vopsește folosind doar coloranți naturali - plante, coceni de porumb și conchinilla - o insectă-parazit care trăiește pe cactuși și din care se extrage culoarea roșie.
Tanti ne pune în brațe 3 pulovere și ne spune să ghicim care este din baby alpaca. Culmea, nu e cel mai moale și mai pufos. Este rece, parcă puțin umed. Lâna de baby alpaca ține răcoare când e cald și cald când e frig.
Pe la 18.30 ajungem înapoi în Lima. Ne ducem la restaurant, apoi la hotel. Îi dăm un mesaj lui Efraim, la plesneală, și îl întrebăm dacă ne duce joi la Maras și Moray.
Surpriză! Ne zice că da și că la 8 ne ia din fața hotelului.
Joi dimineața, cu purcel, cățel și bagaj (trebuie să ne mutăm la celălalt hotel), ne suim în Hyundai H1-ul lui Efraim.
"Paro general", ne anunță șoferul. "Dar nu asa rău ca ieri".
Face slalom pe străduțe, reușim sa ieșim din Cusco și pornim spre Maras.
La Chinchero, ne oprește la textileria Roxanei. Roxana vorbește perfect engleză, face glume și ne demonstrează tot procesul de producție al firului de lână. O să devenim experți, în curând.
Lori cumpără diverse, Miru devine stăpâna lui Carlos Jimmy al 7lea (nu mă întrebați de unde numele ăsta pentru o biata alpaca), iar Roxana e atât de mulțumită, că ne îmbracă tradițional și ne pozează. Bem un ceai de muña, un fel de mentă andină, care ajută să scapi de răul de altitudine, și mergem mai departe, spre Maras.Multe străzi blocate cu pietroaie, dar mașini mai mari au făcut loc, așa că Efraim se strecoară în urma lor și trecem. Într-un sat, o grămadă de oameni sunt strânși în piață, în timp ce un nene le vorbește de pe o tarabă.
Ajungem la Maras. Salinele din Maras sunt un sistem complex de extracție a sării, ale cărui origini se pierd în istoria Peru-ului. Sunt situate pe un deal abrupt, la mică distanță de satul cu același nume. Se pare că salinele din Maras datează din epoca incașilor. Este un complex de aproximativ 3000 de bazine, mai mult sau mai puțin mari. Apa salină, care iese din subsol printr-o fântână numită Qoripujio , este deviată către bazine printr-un sistem hidraulic complex, simbol emblematic al abilităților incașilor. Datorită soarelui și climei în general, apa din salinele Maras se evaporă, lăsând sarea cristalizată la suprafață.
Avem un noroc chior. Din cauza grevei, suntem singurii vizitatori. Dragoș face sute de poze, fericit că are tot peisajul doar pentru el. Iar faptul că am venit cu o mașină privată, nu cu un tur, ne dă controlul asupra timpului nostru, ceea ce este minunat.
Lăsăm bazinele albe în urmă și ne îndreptăm spre Moray. Drumul principal este blocat, Efraim întreabă în stânga și în dreapta, apoi o ia pe niște drumuri agricole.
Moray este situat la 3.400 de metri deasupra nivelului mării. Situl este cunoscut pentru cele trei grupuri de terase circulare care îl formează. Mulți arheologi și antropologi cred că ruinele Moray au fost folosite cândva ca mijloc de desfășurare a unor experimente agricole. O parte din dovezile care susțin acest lucru este sistemul extins de irigare (alimentat cu apă dintr-un rezervor situat la mare înălțime în munți) proiectat în terase. O altă observație fascinantă este diferența de temperatură. Diferențele mari de temperatură dintre terase au creat microclimate, asemănătoare cu ceea ce se realizează în sere în timpurile moderne.
Ne plimbăm, fascinați de ce au putut crea incașii ăștia. Din păcate, nu putem coborî pe terase, dar facem poze din toate unghiurile.
Când să ieșim, ne intersectăm cu un grup de puști de liceu. Fetele chicotesc, tot uitându-se la Vlad. Își dau coate, râd și, până la urmă, două isi fac curaj și vin la el, să îl roage să facă poze cu ele. Dragoș le face poză cum fac poză.
Șoferul ne așteaptă la mașină. Vorbește cu o "mamacita" care supraveghează ceva lucrări la drum și o ia la stânga. Mergem cam 15 minute și ne oprim brusc. Drumul de acces în satul unde îl văzusem pe nenea urcat pe tarabă e blocat. Și nu doar de pietre, ci și de o mulțime de oameni. Efraim a oprit la o distanță considerabilă de ei și vorbește cu cineva care trece pe lângă noi. Suntem la 100 de metri de drumul care ne duce spre Cusco, dar nu putem trece.
Acum începe aventura. O pornim pe niște drumege care nu cred că au mai văzut roată de mașină de o veșnicie. Ne blocăm iar, într-un sat uitat de lume unde locuitorii au târât bolovani cât casa în mijlocul potecii, că drum nu îi poți zice. Ce mama grevei fac ei aici, nu înțelegem. Bietul Efraim vorbește singur, în timp ce studiază harta.
O alta mașină oprește lângă noi. Șoferii schimbă impresii, iar al nostru ne anunță că îi vom urmări pe ceilalți, că știu ei alt drum. Un fel de "Follow me I know shortcut", pentru cunoscători.
Efraim este vizibil stresat. Are 5 gringos luați pe semnătură. După vreo 30 de minute de plimbări printre lanuri de porumb, porci priponiți de un picior, turme de lame și de oi, ieșim la drumul mare. Șoferul răsuflă ușurat, noi la fel. În 40 de minute suntem la noul hotel. Îi zicem lui Efraim că mergem cu el până la Hidroelectrica și stabilim să ne vedem sâmbătă la ora 6.
Luăm bagajele și dăm să intrăm în hotel. Dar care hotel? Adresa e corectă, doar că dăm într-un gang care pute a urină. Se aud zgomote de restaurant și, în stânga, e o ușă. Când ne pregătim să fugim mișelește, apare o tanti care ne deschide ușa. Ca în Alice în țara minunilor, pășim în alt univers. Unul cu multe flori, curat și ordonat. Dar care mai are, totuși, aromă de urină. Camera e ok, baia curată. Asta e. Aici rămânem. Ne aventurăm din nou în oraș și ne facem de cap, la masă.
Mâine nu mai e grevă. Mergem, legal, în Valea Sacră. Yeeey!
