Kyoto

Am plecat de la hotel la ora 7.30. Cam matinal pentru gustul meu, dar trebuia sa ajungem in Kyoto si sa apucam sa si vizitam ce era mai important.
Cu JR Pass putem merge cu Shinkansen Hikari (bullet train). Mai sunt doua, care merg mai repede, dar pentru alea trebuia sa platim. Deci, exceptand cat l-am folosit prin Tokyo, cu acest drum am economisit deja jumatate din cat am platit pe pass - costa 13,400 yen drumul.
Trenurile astea sunt tare simpatice, au niste boturi de ratuste, asa. Dar niste ratuste care fac 500km in 2 ore si putin.
Ca orice lucru vazut pana acum in Japonia, si aici este perfect totul, Impecabil de curat, oameni politicosi, liniste. Am vazut si muntele Fuji itindu-se printre nori. Inca avea ceva zapada.
Ajungem in Kyoto Station. Si mergem. Si mergem. Si mai mergem putin. In viata mea nu am vazut o gara ca asta. E si statie pentru trenuri, pentru metrouri si mall. Toate intr-un mastodont in care te poti rataci fara probleme. Reusim sa iesim si mergem sa ne lasam bagajele la hostel (am zis sa incercam si unul de asta) si plecam spre temple - aveam cateva tinte clare. Primul pe lista este Kiyomizu Dera. Luam metroul, apoi, dupa jumatate de ora printr-o caldura infernala, ajungem. Fantastic de aglomerat, dar este sambata, toata lumea se plimba. Reusim sa pierdem vreo 2 ore si ceva pe aici, vrem sa mergem si la Pavilionul de aur, dar ala se inchide la 16, asa ca ne indreptam spre Arashiyama Bamboo Grove, alt must see in Kyoto, desi, tinand cont ca are peste 2,000 de temple, e cam greu sa faci un top.
Ne suim intr-un alt tren JR care ne duce intr-o suburbie a Kyotoului, plina de casute mici, aranjate, super dragute. Dincolo de ele este padurea de bambus. In ea sunt cateva temple, dar alea sunt deja inchise. Asa ca ne plimbam pe carare, privim uimiti si facem poze. Zici ca esti in povesti. Ajungem si la un mic lac, Ce dragut! Pana cand auzim niste zgomote goaznice. Ce naiba? Ne ataca japonezii? E o vaca nebuna prin zona? Nope. Nimic de genul asta. Doar niste broaste. Cam 30cm lungime, cu picioarele sub ele. Nu va puteti inchipui ce sunete scoteau...
Pe la 21 ajungem la hostel. Facem check-in, ne dau un pliant - cu numarul paturilor care sunt ale noastre (sunt 6 in camera), cu un cod care deschide usa camerei, cu un cod care deschide usa hostelului dupa miezul noptii. Urcam, curiosi sa vedem cum este. Camera este super curata (evident!), baia este la comun, dar au niste cabine de dus de sta mata-n coada, colacele wc-urilor sunt incalzite. Nu e rau deloc.

A doua zi voiam sa plecam spre Nara, dar mai era un loc de neratat in Kyoto. Pavilionul de aur de la templul Kinkaku Ji. Asa ca dimineata, la ora 9, pe o ploaie groaznica, bateam la poarta acestuia. Ciudat, desi era duminica, toata curtea era plina de elevi. Nene, copiii astia nu au nici macar o zi libera? Se pare ca nu. De luni pana vineri invata, iar sambata si duminica merg in excursii, imbracati frumos in uniforme, dar in adidasi. Fiecare institutie de invatamant are uniforma poprie. Sunt scoli la care si incaltamintea si ghiozdanele trebuie sa fie la fel.

Pentru ca la acest post pozele vor arata mai mult despre temple decat va pot spune eu, as vrea sa va zic mai multe despre Japonia – atat cat am prins si priceput noi in cele cateva zile de cand suntem aici.

In primul rand e curat. Curat. Adica nu vezi o hartiuta pe strada. Intr-un singur loc, in fata unui market, am observat un angajat, avand manusi in maini si un dizpozitiv special de prins, ridicand de jos o bucatica milimetrica de hartie. Si nu au cosuri de gunoi. Dar nici nu am vazut pe nimeni sa manance sau sa bea ceva pe strada.

Oamenii sunt foarte politicosi, dispusi sa se abata din drumul lor ca sa iti arate pe unde trebuie sa  o iei. De exemplu, in Shinjuku, cautam Muzeul Samurailor si Gabi a intrebat-o pe o pustoaica daca stie unde este. Fata a cautat pe net, s-a uitat la ceas, a vazut ca are timp, apoi a venit cu noi, sa ne arate. De multe ori am preferat sa ne invartim aiurea decat sa intrebam, ca atat se agita si cauta si incearca sa iti explice, ca te simti prost. Si sunt multi. Multi rau. Ai impresia ca esti la miting, non stop. Trebuie sa mergi pe partea stanga, cu multimea. Si, cu toate astea, nimeni nu te imbranceste, nimeni nu te atinge.

Metroul este o masinarie bine unsa. Kilometri de pasaje subterane care leaga diverse linii intre ele, totul clar, cu sageti, sagetele, culori, nu prea ai cum sa te ratacesti. Cel mai tare mi se pare ca, de obicei, intrarea este o chestie mica si amarata, lata de 2m. O iei pe scari in jos si, cand ajungi acolo, iti dai seama ca dedesubt ar incapea un satuc intreg. Si cateva vaci, pe langa. Biletele se cumpara de la automat. Noi avem JR Pass, dar, pentru celelalte linii folosite, am platit. Iei biletul cel mai ieftin, il bagi in aparat si ti-l scoate instant pe partea cealalta (as putea sa stau ore sa ma uit la operatiunea asta – dureaza o fractiune de secunda, mi se pare la fel de fascinant cum i se pare lui Mackie cand ii plimb o pana prin fata nasului). Cand ajungi la destinatie, ca sa iesi din statie trebuie sa bagi in aparatul de “Fare adjustment” – asta iti zice daca mai trebuie sa platesti ceva sau nu, apoi il treci prin consola. Aici il opreste, nu ti-l mai da inapoi. Ah, am uitat sa va zic de recomandarea de a pune telefonul pe silentios in timpul calatoriei, de a te abtine de la a vorbi la telefon cat esti in metrou si de obligativitatea de a inchide mobilul daca stai langa zona pentru batrani, copii si persoane bolnave. Ca atare, este foarte liniste. Toata lumea sta cu nasul in mobil sau in carte.

Cozile. Eh, Japonia e o maestra a cozilor. Le-a dus la rang de arta. Te iau din aeroport, unde te aseaza frumos, pe linii si categorii. La metrou, in locul in care vor opri usile sunt desenate doua linii. Oamenii se aseaza unul in spatele celuilalt, fix la acele linii, si asteapta linistiti. Banuiesc ca este clar ca usile opresc fix in locul ala. La fel in statiile de autobuz. Nu se impinge imeni, nu imbranceste nimeni si, clar, nu se baga nimeni in fata, niciodata. Cea mai tare coada la care am stat a fost cea de la supa, din Piata de peste. Aveau un om care de asta se ocupa – sa aranjeze coada – de unde pana unde (sa nu cumva sa treci un milimetru in spatiul tarabei de alaturi), pe doua randuri, sa nu iei prea mult din trotuar. Sunt restaurante in fata carora vezi cozi imense. Asteapta sa se elibereze o masa inauntru. Si, pentru asta, stau linistiti si asteapta si cate o ora. Banuiesc ca mancarea merita asteptarea.

Cam atat despre Kyoto. Maine despre Nara.

Utile:
- cazare Len Hostel - 2800 yen/persoana/camera de 6 paturi mixt
- o calatorie cu autobuzul - 230 yen

in Tokyo Station, langa un Shinkansen Hikari 

mac mac

l-am vazut si pe Fuji

vazut din fuga trenului

in costume traditionale

cica aduce noroc sa tii degetele asa 

traditional, traditional, dar un selfie tot trebuie facut

intrarea in Kiyomizu Dera

pui mic

3 din 4

a batut si Dragos gongul

photo session

Cucu!

Bau!

o doamna

va dati seama ce copaci au folosit pentru constructie??

broscuta din lac

am ajuns la padurea de bambusi

amaratul asta mugea mai rau ca o vaca

surorile Dobrinoiu

casute din Arashiyama

Pavilionul de aur

ne-a plouat bine de tot

trebuie sa nimeresti cu banul in castronul din mijloc. mi-a iesit una din 3