Ziua următoare întoarcerii de la Machu Picchu a fost dedicată de fete cumpărăturilor și relaxării, iar de băieți excursiei la frumoasa lagună Humantay.
Pe 30 noiembrie am pornit spre Puno. Doar 8 ore cu autocarul, de data asta. Am trecut prin pasul La Raya - 4313m, dar subsemnata a dormit cam 7 ore din 8, deci nu vă pot povesti prea multe.
In Puno am fost si acum 13 ani. Mi-l amintesc ca un orășel întunecos, cu 2 ATM uri (unul de Visa, altul de Mastercard), drumul de la hostelul la care am stat și până în centru era plin de noroi... nimic memorabil.
Acum am avut o surpriză. Orașul s-a super-dezvoltat. Ca, de altfel, mai tot Peru-ul. Centrul este plin de lumini, bănci la toate colturile, zumzet și forfotă.
Am cumpărat excursia de la cei de la Viergen de las Nieves, unde stăm, apoi am pornit în căutarea a ceva de mâncare.
În mod surprinzător, plin de pizzerii. Așa că, în ciuda disperării lui Dragoș, care ar fi mâncat al 700-lea păstrăv, am savurat niște paste decente și o pizza bună. Ne-am mai plimbat puțin, apoi la somnic, că dimineața plecăm pe Titicaca.
Micul dejun este inclus în cazare deci, de obicei, nu e chiar mare lucru. În general omleta, ceai și, poate, ceva dulceață. Aici am avut de ales între omleta dintr-un ou și o feliuță de brânză. Bine, din cauza altitudinii (3900m), nici nu prea ne este foame. Important este ceaiul de coca, care îți mai limpezește puțin ceața altitudinală.
O domnișoară îmbrăcată într-un pulover alb, pufos, vine și ne duce la un microbuz. Ajungem în port și, țopăind din barcă în barcă, ajungem pe a noastră.
Ghidul nostru pe lacul Titicaca, Marco, ne prezintă programul zilei, apoi pornim spre insulele Uros.
Cei care locuiesc pe Uros vorbesc aymara, nu quechua. Se pare că au ajuns să își construiască și să locuiască pe insule plutitoare fugind din calea incașilor. Marco ne învață cum se spune "Ce faci? Bine." în aymara - Kamisaraki? Waliki!
In jumătate de oră, coborâm pe una din insulele Uros. Sunt 122 la număr și primesc turiștii prin rotație.
Șeful insulei este pregătit. Ne așezăm pe niște baloți, ne prezentăm, și noi, și el, apoi ne explică cum se face o insula plutitoare - cum se taie bucăți din totora (un fel de stuf), cu tot cu rădăcini, cum se leagă împreună, se pune tot totora deasupra, o dată pe lună. Durata medie de viață a unei astfel de insule este de 15 ani, apoi trebuie să faci alta. Ne dă să gustăm din rădăcina de totora, ne arată cum se fac căsuțele lor, din totora, apoi invită doamnele insulei să ne cânte.
Soarele bate, cerul e albastru limpede, o pisică încearcă să fure pasărea afumată din decorul șefului, bubele mă mănâncă groaznic și îmi e puțin somn. Exact când mă făcusem mai comodă pe baloții de totora (ce surpriză!!), femeile termină de cântat și grupul este împărțit în 3, să mergem să le vizităm casele.
Noi o nimerim pe Gladys. Este mică, rotundă ca o biluță, și vorbește binișor engleza. Ne zice că e frig pe insulă, dar au pături multe, că nu prea mai vin turiști, după pandemie, că tot ce vedem în casă este făcut de ea și de soțul ei, apoi ne invită afară, să vedem ce a făcut ea și, poate, să cumpărăm ceva.
Miru își ia o miniatură a ceea ce Marco numește "Mercedes Benz"ul bărcilor de pe Titicaca (care se pronunță Titikhakha), cumpărăm și niște țesături, 2 brățărici și ne mai plimbăm puțin pe insuliță.
De aici, putem merge pe insula-capitală cu speed-boat-ul nostru sau cu mai sus numitul Benz, făcut și el, ia ghiciți, tot din totora. Ghidul ne spune că asta nu e inclus în preț și că banii obținuți intră într-un fel de fond de urgență al comunității.
Grupul nostru e format din 2 canadience, vreo 4 austrieci, 3 nemți, o braziliancă, iubita unuia din nemți, 5 români și vreo 7 peruani.
În afară de noi și de peruani, niciunul din ceilalți nu a cumpărat absolut nimic de pe insulă. În apropierea insulei-capitală, Gladys și colega ei "parchează" barca într-un stufăriș, pentru că, din 22 de oameni, doar 17 plătiseră cei 10 soli. Cu greu, scot și banii de la ceilalți, apoi ne lasă pe cealaltă insulă.
Bem un ceai, se ronțăie o ciocolată, după care ne urcăm iar în barca mare. Marco ne anunță că, în aproximativ o oră și jumătate, ajungem în Taquile.
Timp destul pentru un somn, dacă mă întrebați pe mine.
Pe Taquile am fost acum 13 ani. Îmi amintesc hoardele de copii care se țineau după Dragoș, să îi vândă brățări împletite de ei. Pe insula asta, bărbații tricotează, mai ales căciuli. Dragoș încă are una, cumpărată de aici, în 2009.
Barca ne lasă în portul 1. Urmează sa urcăm până în Plaza de Armas, să luăm prânzul, apoi să coborâm in portul 2.
Al naibii de greu să te miști, la 4000m. Și este și mai greu să urci.
Insula e incredibil de tăcută. Unde sunt copiii? Urcăm încet, cu pauze dese. Când ne apropiem de Plaza de Armas se aude niște muzică. Câțiva dansatori și o mână de turiști. Intrăm în magazinul comunității. Copiii își iau căciuli împletite de bărbații de aici. Găsesc și brățări, dar sunt făcute la mașină, perfecte, fără niciun nod, nicio greșeală. Nu îmi plac.
Ne ducem la masă. Priveliștea este minunată. Marco ne povestește despre traficul care se face pe lac, între Bolivia și Peru, despre faptul ca partea de lac Titi e peruană, iar cea Caca e boliviană, că mulți tineri au plecat în orașele mari, apoi îl lasă pe un țesător să ne arate cum e cu lâna, spălatul și țesutul, torsul și împletitul. O să îmi pot da doctoratul în subiectul ăsta, în curând.
Terminăm de mâncat și o pornim spre port. E doar de coborât, mai ușor. Facem poze, Miru îi cumpără pe Jeremiah, un țestos împletit, și încă un porc, tot împletit, dar fără nume.
Ne suim în barcă și o luăm înapoi spre Puno. Am un gust amar în gură. Îmi plăcea Taquile cel de acum 13 ani. Cel cu mulți copii și tineri, cu împletituri colorate, cu muzică și gălăgie.
Drumul înapoi e parcurs în liniște. Unii moțăie, alții dorm de-a dreptul, unii stau pe telefon. Barca străbate apele celui mai înalt lac navigabil din lume, deranjând, ocazional, câte o pasăre.
