După cum va spuneam, am preferat să luam un microbuz privat care sa ne ducă până la Hidroelectrica. Drumul nu este foarte ușor, șoferii de microbuze mari sau autocare conduc ca turbații, iar Mirunei și mie ni se face imediat rău. Mai exista varianta tren, dar este undeva la 80$ de căciulă. Cu mașina e la mai puțin de jumătate din preț.
Așa că, la ora 6 fix, Efraim ne aștepta în fața hotelului, împreună cu soția lui. Fiind sâmbătă, a luat o și pe ea, ca să nu se întoarcă singur. Asta nu a fost chiar cel mai grozav lucru, pentru că a însemnat că Dragoș, Vlad și Loredana au trebuit să se înghesuie în spate, pentru ca principesa cea mica si sensibila sa aibă loc de întins pe bancheta, sa nu îi ofere Pacha Mamei tot ce mâncase la micul dejun.
Drumul din Cosco până la Hidroelectrica dureaza cam 6 ore. Din astea, vreo 5 ore si 50 de minute de curbe. Drăguț, nu?
Efraim conduce bine. Calm, nu se bagă în depășiri idioate. Iar bonusul pentru microbuzul privat este că îi poți spune să oprească unde și când vrei tu.
Așa că am cerut pauză de mic dejun în Ollantaytambo. Unii au băut cafea, alții doar un suc de ananas sau portocale, alții au mâncat, iar Miru a preferat să stea întinsă la orizontală, în mașină.
Ca să ajungi la Hidroelectrica, trebuie să treci Anzii. Ajungi la 4316 m altitudine, la Abra de Malaga, de unde se vede Nevado Veronica (5893m) în toată splendoarea lui.
Bineînțeles că am oprit și aici. Altitudinea te lasă fără suflare. Fiecare pas face cât 20 alergați în condiții normale.
Cu o seară înainte a plouat de a rupt. Avem noroc. Ploaia a curățat atmosfera, iar munții din jur se văd impecabil. Tragem un photo session scurt, apoi plecam mai departe.
Peisajul se schimbă brusc. La fel și temperatura. Intrăm în selva peruană. Vegetație luxuriantă, căldură, banane, tone de mango și insecte. Multe insecte. Prea multe insecte.
Curbele sunt din ce în ce mai strânse și începe să mi se facă rău și mie. Oprim în Santa Maria, la niște tarabe cu mult mango. Dragoș și Lore beau ceea ce ei jură că e cel mai bun suc de mango din lume. Mie nu îmi trebuie nimic, Miru cere căpșunile care i-ar fi format sucul și le ronțăie ca atare. Sunt mici, dar dulci.
Eu bag la obraz vreo 5 frunze de coca. Urmează cea mai nasoală parte a drumului. Mi-o amintesc cu groază, de acum 13 ani, când idiotul de șofer era să dea cu mașina în prăpastie.
Frunzele încep să își facă efectul și greața îmi dispare. Drumul este un mega șantier. Lucrează și la el, și la ceva hidrocentrale. Parcă e puțin mai lat, în unele zone. În altele, abia trece o mașină. Miru se activează, brusc, și începe să se uite pe geam. "Nu e periculos?". "Nuuuu", o asigur eu, uitându-mă în prăpastia fără fund. "Deloc." Brusc, cei 80$ nu mai par așa de mult.
Noroc cu Efraim. Ne duce în siguranță la Hidroelectrica. Îi plătim și ne zice că, dacă vrem, luni vine după noi. Îl asigurăm că îi dăm mesaj, ne luăm rucsăceii (bagajele mari le am lăsat la hotel) și pornim.
După o sută de metri, luăm o pauză de masă, apoi plecăm pe lungul drum pe jos, prin junglă.
Când ne-a prezentat varianta asta de ajuns la Machu Picchu, Dragoș ne-a asigurat că cei 10km pe care îi avem de făcut pe jos, pe lângă calea ferată, vor fi floare la ureche. Că nu o să avem de urcat, că trenul merge doar pe drum drept.
Eu îl cunosc din 1999. Vă dați seama că am avut ceva dubii. Ușorul lui e puțin diferit de ușorul meu.
După 100m de mers în linie dreaptă, drumul cotește, brusc, la dreapta. Unde e o pantă groaznică.
Revolta începe - "asta e drum drept??", "dacă e așa tot drumul, eu nu mai merg!", "pana mea, dacă vrei să scapi de mine, există divorțul, nu trebuie să mă omori!"
Din fericire, urcușul durează doar 5 minute, apoi întâlnim linia de cale ferată care duce la Aguas Calientes.
Cu plămânii arzând de la efortul făcut, pornim. 10km de drum, spune semnul. Cam 2 ore de mers. Să vedem. În condiții din astea, eu nu mai am încredere în nimeni.
E cam soare, dar ajungem repede la umbră. Mergem înșiruiți pe poteca îngustă. Mai sunt și alții ca noi. Ne depășim reciproc, când ne oprim la poze.
Peste tot bananieri înfloriți. Stoluri de papagali verzi râd de noi și se joacă de-a v-ați ascunselea. Miroase delicat, a pământ umed și a flori. Găsim și câțiva arbori de cafea. Pe aceeași tulpină, flori și fructe în diverse stadii de coacere.
Râul Urubamba care ne însoțește este spectaculos. Pietre imense par aruncate de mâna unor uriași, la întâmplare.
Hai, că nu e așa de rău!
Mă uit în jos, la picioare. Ce ciudat, colanții mei erau mai scurți. Ce naiba am pe glezne?? Șoc și groază!! 235 de musculițe, exact ca alea bețive, sunt pe picioarele mele. Dau din mâini și zboară. În urma lor, șiroaie de sânge. Știam eu că e o capcană liniștea asta...
Ne oprim, ne ungem cu repelent pe orice bucată de piele expusă. Ceilalți sunt neatinși, aparent. Ciudat. Dragoș este, de obicei, preferatul insectelor.
Plecăm mai departe, eu cu roiul de muște după mine.
Poteca șerpuiește când pe stânga, când pe dreapta căii ferate. Un tren șuieră ascuțit, să ne avertizeze că trece. Păsările junglei protestează zgomotos, noi ne dăm într-o parte, musculițele mă pândesc în continuare.
Vagoanele arată deplorabil, în niciun caz de 80$ pentru 70km, cât sunt din Cusco până în Aguas Calientes, pe calea ferată.
Mai trag un strat de repelent, spre dezamăgirea admiratoarelor mele și pornim iar.
Mergem. Și mergem. Și mergem. Mai facem pauze să admirăm o floare, un fluture, un papagal. Timpul trece. S-au dus cei 10km, iar noi nu am ajuns. Mă uit urât la Dragoș, care ridică din umeri și îmi zice că am văzut și eu că 10km erau trecuți și la Hidroelectrica. Nu contează. La cineva trebuie să mă uit urât.
Părăsim calea ferată și începem să urcăm, încet. Știm unde suntem. De aici începe urcarea spre Machu Picchu, pentru cei destul de fraieri să aleagă varianta pe jos. Așa cum am făcut noi, acum 13 ani... Noroc că sunt inteligentă și nu repet greșelile, că Dragoș ar fi fost în stare să ne ducă tot pe acolo.
În jumătate de oră, ajungem în Aguas Calientes. Cerule, cât s-a dezvoltat, în 13 ani!
Ne cazăm și mă bag la un duș, apoi verific bubele de pe picioare. Nu prea le pot număra. Stângul este varză, de la colant în jos e o masă umflată, roșie. Dreptul e puțin mai bine.
Și mă mănâncă. Rău. Le dau cu ceva uleiuri de la Loredana și se mai calmează. Copiii declară că nu le e foame. Vor doar un pat și net (evident!). Mă duc cu Dragoș și cumpărăm bilete pentru autobuzul de dimineață.
Biletele de Machu Picchu, cumpărate din țară, cu vreo 2 luni în urmă, ne asigură intrarea între 6 și 7 dimineața. Nu pot intra mai mult de 4000 de oameni, zilnic, așa că totul e programat.
Avem traseul C, care include vârful Huchuy Picchu. Între 8 și 9 va trebui să fim la intrarea de la baza muntelui. Organizați, peruanii ăștia.
Biletele de autobuz sunt imens de scumpe. 25$/bucata, dus-întors. N-am comentat nimic, că mi-era că mă târăște Dragoș pe jos. Cumpărăm și ne întoarcem la hotel.
Ne băgăm la somn, că la 5.30 trebuie să fim la masă. Mâine vedem Machu Picchu. Yuhuu!
Utile:
- minivan privat Cusco - Hidroelectrica - 650 soli
- hotel Luz Garden (foarte bun) - 250 soli/noapte pentru o camera dublă și o triplă
- autobuz Aguas Calientes - Machu Picchu - dus-întors - 25$
- bilet intrare Machu Picchu - traseu C - 158 soli
- drumul prin junglă - priceless (mai puțin muștele alea de rahat)
Excelenta descrierea calatoriei . Fain !
RăspundețiȘtergere