Chachapoyas. Cascada Gocta

 Pentru plecarea la Cascada Gocta ne au zis sa fim la agenție la 9.20. Dacă în ziua precedenta au fost punctuali, acum, după câteva "un momentito", am reușit să plecăm abia la 10.10.

Drumul e mai lung decât cel de la Kuélap. O grămadă de curbe, junglă și pereți abrupți, cu straturi vizibile, contorsionate în fel și chip.

Am ajuns în Cocachimba, satul de unde se pleacă pe traseu, pe la 11.20. Admirăm, de la depărtare, splendoarea celor două căderi de apă care formează cascada Gocta. Șoferul ne duce la restaurantul unde urmează să luăm prânzo-cina, să ne alegem meniul și facem cunoștință cu señora Carmen, ghida noastră. Ne spune că putem lua un cal, care ne va duce aproape de cascadă. Mă uit la mine, mă uit la bieții căluți și îmi dau seama că nu aș putea să abuzez așa de un animal amărât, așa că zic pas și pornim. 

Pe marginea drumului, la câțiva metri de la plecare, o tanti închiriază bețe din lemn, cu 1 sol. Iau 2 bucăți, pentru Miru și pentru mine. 

Nu trece mult și dăm de pantă. Dar nu orice pantă, ci mama tuturor pantelor. Care, în stil caracteristic peruan (încă nu i am iertat pentru scările de la Machu Picchu) are trepte. Multe trepte. De diverse înălțimi și dimensiuni. 

Carmencita ne anunță, veselă, ca vom face 2 ore și jumătate dus și tot atât la întors. Aerul junglei e cald și umed, eu sunt cam varză din motive independente de voința mea și merg încet. Miru empatizează cu mama ei, deasupra lui Dragoș plutește un norișor negru, din care tună și fulgeră. Ce să îi fac? Incompatibilitatea mea cu orice potecă ce are o pantă mai mare de 2 grade este cunoscută din vechime. Legendară, chiar.

Ajungem la un mirador, de unde se vede cascada, în toată splendoarea ei, facem poze, apoi mă târăsc mai departe. Rezist cam 2km din cei 6.5km, apoi mă opresc. Chiar dacă, printr-un miracol, aș reuși să ajung la cascadă, ar trebui să cheme elicopterul ca să mă returneze. Miru a uitat că e obosită și țopăie ca o căpriță, în față. Dragoș mă pune să jur că mă întorc la mirador sau la restaurant, de parcă aș fi în stare să mă duc altundeva...

De aici, firul epic curelian se împarte.

Miru - "a fost obositor rău, dar a venit un pupinho cu noi, a fost tare drăguț, apoi, la întoarcere, a vorbit tati și m-a luat un cal. Era tare drăguț și îl chema Angelito. A fost tare frumos". (Nota Cristina - pupinho = denumire generica, data oricarui caine care ii iese in cale)

Vlad - a fost acaparat de un grup peruano-german. A găsit o nemțoaică tânără și drăguță și a dat ignore familiei până la retur - "A fost fain. La dus a fost ușor, la întoarcere mai greu. Aș fi avut nevoie de mai multă apă."

Dragoș - "Ăștia 2 sunt ai tăi. Nu ar sta la o poză, nici să îi bați. A fost frumos rău, dar destul de dificil traseul. Am făcut câteva poze" (nota Cristinei - vreo 200 de poze si, dacă a zis el ca a fost destul de dificil....)

Lori (zisă și Tuși) a ajuns la cascadă și s-a și întors, puțin șifonată, dar victorioasă.

Revenim la mine :)

După ce m-am odihnit, am zis să mai fac câțiva pași după ei, că e tare frumos. Dar senzația de leșin mă ia din nou, așa că mai iau o pauză, să îmi revin, apoi pornesc, încet, spre mirador. 

Miroase a junglă - umezeală, parfum delicat de flori și vegetație multă. Și e atâta liniște, după ce a trecut gloata de turiști. Doar păsările mai cântă. 

Mă opresc din când în când, mă mai odihnesc, mai pozez o floare, savurez liniștea. Până mă găsește un roi de țânțari și, în ciuda repelentului dat pe piele, sunt obligată să prind viteză. 

Ajung epuizată la mirador. Îmi iau un suc de trestie de zahăr, mă instalez pe terasă, scot Kindle ul și citesc. Am cel puțin 4 ore de pierdut.

Admir priveliștea, beau sucul, care este leșinător de dulce, citesc. Aici e gospodăria celor care au terasa. 7 pui de găină umblă bezmetici peste tot, sub privirile îngăduitoare ale unei pisici, o găină și un cocoș se plimbă, alene, printre mese. Când ajung lângă câine, sunt lătrați și cotcodăcesc indignați.

Pe la 15.30 încep să apară primii turiști care se întorc de pe traseu. La 16 o pornesc, încet, spre restaurant. Ajung acolo și mă instalez pe iarbă, la umbră. Terenul mare, din centru, e plin de copii și căței, care se joacă și aleargă, în timp ce părinții vorbesc, pe margine. La 16.30 apare un căluț alb pe care se clatină, mândră, Miru. O recuperez și e tare fericită. A fost la cascadă, a călărit, a văzut cățel și, cel mai important, a văzut alpaca!

Pe la 17.30, ușor faultați, vin și ceilalți. Mâncăm și pornim spre Chachapoyas. Mâine avem iar drum lung. Încă 25 de ore, spre Lima (ha ha...ce fraieri naivi suntem...)