China. Tianmen Mountain

 Ziua de azi merita o postare doar pentru ea. Aseară am ajuns târziu în Zhangjiajie, după 7 ore și ceva de mers cu trenul. De data asta, unul lent, nu a prins mai mult de 240km/h. Dimineață facem check out-ul, lăsăm bagajele la recepție, luăm un Didi și ne ducem la telecabina care te urcă la Muntele Tianmen.

Mă așez la coadă la bilete, iar când ajung in față, tanti are pregătit un tabel în engleză cu variantele posibile. Îl strig pe Dragoș, îi arătăm doamnei, pe hartă, ce am dori să vedem, iar ea ne anunță hotărâtă că vrem varianta B.

Varianta B să fie! Plătim, apoi ne indică să o luăm la dreapta. Asta înseamnă că noi nu luăm de aici telecabina. Ne suim repede în microbuzul care te duce spre telecabina pentru traseele B și C și pornim. Și mergem. Și mergem.

Dragoș se panichează puțin, speriat că ne duc ăștia cu microbuzul până în vârful muntelui. Nu ne duc. Ne lasă într o parcare imensă, de unde o luăm încet, spre telecabină. Urcăm niște trepte și, pe stânga, se vad acoperișurile din interiorul complexului. Iar pe acoperișuri, o grămadă de statui de vulpi albe. Una din ele chiar clipește, doarme, sforăie ușor și își mișcă tot capul. Sunt un fel de reclama pentru un spectacol care se joacă pe scena din complex, ceva legat de dragostea dintre o vulpe vrăjită și un om.

Un țipăt ascuțit ne taie contemplarea. Din spate vine un grup de chinezi conduși de o ghidă de peste 60 de ani, îmbrăcată în trening, cu părul făcut permanent, care urlă la ei într-un microfon. Ne panicăm și prindem viteză. 

Telecabina de aici poate duce 26 de persoane, dar, cum nu e așa aglomerat, pornește cu vreo 10. Drumul nu e lung, dar spectaculos și admir gaura dintre cele două stânci de deasupra. Mărinimoasă, i-o arăt și lui Dragoș, care mă anunță că acolo mergem și noi.

Îl aprob relaxată. Deștepți chinezii ăștia să te ducă cu telecabina până acolo. Îmi place de ei.

Dar relaxarea mea e scurtă. Mergând pe drumul care te scoate de la telecabină, văd scările. Cele mai multe și abrupte scări pe care le am văzut în viața mea. 

Urletele ghidei din spate se apropie. Mă uit la grupul ei - toți peste 60 de ani, cu siguranță.

Îl trag pe Dragoș deoparte și îi lăsăm să ne depășească. Mai bine aici, decât pe scări, că sigur urcă mai repede ca mine.

Ajungem la bază și găsim un panou informativ - Scara către Rai (serios???) are 999 de trepte care semnifică înălțimea supremă și eternitatea. Sunt împărțite în 5 segmente cu pantă mai lejeră și 4 segmente abrupte, pentru a semnifică urcușurile și coborâșurile vieții. 

1 nu era destul de bun. Nuuuu, 9 e cifra supremă.

Și o luăm cătinel în sus. După primul segment, mă ard genunchii. După al doilea, nu îmi mai simt plămânii. După 999 de trepte, sunt in colaps total și la fel de total de capabilă de crimă.

După ce îmi revin puțin, mergem mai departe și dăm de alte scări. De data asta, rulante. Pana mea, la celelalte de ce nu s-a putut?

Urcăm o veșnicie. Schimbăm vreo 7 scări până ajungem pe platou. Ne uităm la hartă (Dragoș se uită la hartă, eu mă uit urât la Dragoș), și pornim. 

Este inimaginabil ce au putut face aici, pe abrupturile astea și la așa înălțime. Tot platoul este străbătut de cărări, versanții au poteci pe margine, mergem și pe două poteci făcute din sticlă. Podul suspendat leagă două stânci. Urci până la Vârful Zânelor, apoi iei telescaunul și cobori la cealaltă telecabină. 

După ce am trecut podul suspendat, am făcut o pauză, să mâncăm chipsurile și mandarinele pe care le aveam la noi. De sub o bancă, apare o pisică, gri-tărcat. O fi cea care a lăsat amprentele in betonul de pe cărare? Nu avem nimic să îi oferim, așa că Dragoș se duce și ii cumpără un cârnat pe băț - ceva specialitate locală. E fierbinte, așa că rupe bucățele mici și i le suflă. Când îi aruncă prima bucată, pisica o ia și fuge in tufișuri. Se întoarce repede, că i-a mirosit că nu a fost un accident. A dat gata tot cârnatul - Dragoș a gustat și a zis că era groaznic - dulceag și condimentat cu tot felul de chestii. Mâței i-a priit.

Vremea ține cu noi și nu vedem picătură de ploaie, chiar dacă e înnorat. In schimb, e frig, nene. Dacă veniți vreodată, luați-vă haine groase!

Traseul B se termină luând una din telecabinele mici care, timp de vreo jumătate de oră, te poartă în jos, până în mijlocul orașului.

Acum am ajuns la Wulingyuan. Tipul de la hotel ne-a recomandat deja circuitul de mâine. Ăla mai relaxant, cică. Nu ne va lua decât o zi întreagă.

Abia aștept!