China. Zhangjiajie

Punem ceasul să sune la 7, să avem timp de vizitat parcul Zhangjiajie. Dar suntem așa de obosiți după experiența de ieri, că Dragoș îl mută, fără să mai întrebe, la 8. Nu fug niciunde munții.

Pornim spre poarta de est de intrare în parc. E chiar lângă hotel, la vreo 600 de metri. Bilete am cumpărat ieri, de la hotel, dar nu ni le-au dat fizic, e de ajuns să prezentăm pașapoartele.

Ni le scanează și ne și pun să ne uităm în ecran, să verifice softul daca noi suntem aia din acte. Intrăm repede și luăm un autobuz care ne duce la Bailong Elevator. Aici, cam înghesuială. Dragoș îmi zice sa incerc să mă așez la geam când intru in cabina - Bailong este un lift care urcă, la început prin stâncă, apoi lipit de stâncă, cu o vedere fenomenală asupra munților, până ajunge pe un platou de unde pornești in circuit.

Nicio șansă! V-am zis cât de periculoși pot fi pensionarii in China, nu? Dau din coate, urlă, împing, se bagă în față.. și ceilalți îi cam lasă. Și cum în parc erau zeci de grupuri de seniori, scoși la plimbare in natură, sunt fericită că am reușit să ne suim in lift, ce sa mai zic de făcut poze "scenice" (toate peisajele sunt scenice, in China).

De la lift am pornit spre alt autobuz care ne a dus până în zona unde incep stâncile din Avatar.

Ce să zic? Scenic de a dreptul, totul. Chinezii știu să facă turism, asta e clar, iar infrastructura te lasă cu gura căscată. Autobuze care te plimba între diverse puncte, telecabine peste telecabine, totul organizat și pus la punct. Și, de fiecare dată când iei una din ele, trebuie sa treci printr un punct de securitate. Unde au identificare facială, nici măcar nu mai trebuie să prezinți pașaportul. Te uiți în tabletă, clipește de 2 ori, apoi îți scrie numele și te lasă să treci. Deci știu ăștia pe unde și când m-am plimbat, mai bine ca mine.

Până la urmă, am văzut tot ce se putea vedea, n-am ratat o telecabină și am mers cât ne-au ținut picioarele.

La Number One Bridge in the World - un pod natural peste un hău de sute de metri, vedem ceva portocaliu mișcând pe versant super abrupt. Era un nene, prins în coardă, la marginea prăpastiei, care strângea mizeriile aruncate de turiști. Ne-a cam stat inima în loc, dar omul a scăpat cu viață. Pfiu...

In ziua următoare am pornit dis de dimineață către podul de sticlă din canionul Zhangjiajie, că doar nu era să ratăm așa ceva. După vreo trei sferturi de oră de mers cu un Didi, ajungem.

Mi-a plăcut la nebunie. Podul este imens, iar partea centrală este formata din pătrate mari de sticlă prin care vezi canionul de jos. Și e jos rău, nu glumă!

Avem noroc, inca nu au năvălit hoardele, soarele strălucește pe cer, e o zi minunată și facem sute de fotografii.

Poți să te dai și cu zip-line-ul, au și un tobogan, dar nu avem timp, dacă vrem să vedem și partea de sud a parcului.

De aici mergem înapoi în Wulingyuan, de unde luam un alt autobuz spre poarta de sud. Mai avem vreo 7 ore până trebuie să fim în aeroport, deci timp destul.

De la poarta de sud mergem ceva pe jos, pe lângă un râu, printr-un parc în care magnoliile abia încep să înflorească, și ajungem la telecabină - sunteți surprinși, nu?

Scenice și stâncile care se văd din mers. Ajungem pe platou și pornim pe traseu. E plin de macaci care stau și pândesc turiștii neatenți pentru a le fura mâncarea. Cei mici sunt tare simpatici, cei mari au niște colți care te fac să treci pe partea cealaltă a potecii.

Zona asta a parcului este mult mai liberă decât cea de ieri, așa că profităm la maxim. Dragoș face milioane de fotografii, iar eu stau la soare, ca o șopârlă.

La ora 16.30 plecăm spre hotel. Ne luăm bagajele și chemăm un Didi sa ne ducă la aeroport. Destinația - Beijing.