Paro general sau cum să petreci 30 de ore în autocar

 Ne-am trezit pe la 7, am plecat să servim un desayuno gustos apoi, la 9.30, ne-am prezentat la autogară. Nu am găsit bilete la cama, doar semicama. Asta înseamnă că scaunele se înclină la doar 140° și sunt mai înguste.

Autocarul curat, ecrane multimedia în spătarul fiecărui scaun, avem și un señor tripulante, îmbrăcat la cravată și costum, care vorbește important la microfon, face instructajul și dă cu mopul.

Miru și Vlad se așează împreună, apoi își trag perdeluța, repede, între ei. Lore nimerește cu un mititel de-al locului, care are 200 de papornițe, din care scoate, pe rând, câte ceva de mâncare.

Mergem bine, peisajul este de vis, avem locuri la mijlocul autocarului și nu simțim curbele asa de tare.

Pe la 17 oprim la un restaurant. Băgăm repede câte un caldo de gallinha. Începe să se întunece. Dragoș este siderat că nicio mașină nu are farurile aprinse. La ce îți trebuie faruri când ai 20 de cruci și iconițe atârnate la geam??

Se lasă liniștea în GH Bus și ne culcăm, care cum poate.

Mă trezesc când se oprește autocarul și lumea începe să se agite destul de tare. Mă gândesc să nu fie vreun jaf, așa că înșfac rucsacul cu pașapoartele și banii și îl îndes sub scaun. Preventiv...

Până la urmă, ne lămurim. "Paro general", adică grevă generală, ne anunță señor tripulante. Oamenii se indignează. Cum paro general, că nu au anunțat!!

E ora 5 dimineața. Suntem opriți într-un orășel, în mijlocul unui cârnat de autocare și tiruri.

Câțiva colegi de suferință miorlăie că ei vor desayuno, alții își sună rudele, să anunțe că sunt blocați "indifinamente", cocoșii din cală încep să cânte, iar noi facem socoteala câte ore de "paro" ne permitem, înainte să pierdem avionul care ne va duce din Lima în Cusco. Ar trebui să pornim la 8, ca să fim siguri.

Pe la 7.30 pornește cârdul. Fericire maximă! Din păcate, la 8 se blochează iar și abia la 10 pornim din nou la drum, după ce trecem de porțiunea unde a fost blocajul.

Protestatarii au cărat pietroaie mari pe șosea și au tăiat cauciucurile tirurilor și autocarelor care au încercat să treacă. 

Șoferul îi dă în gură, cu 90km la oră - să recupereze timpul pierdut, sperăm noi. Dacă ajungem la 15 în Terminal Norte, avem șanse reale să prindem avionul. Pe la 13, señor tripulante ne anunță că oprim 30 de minute, să mâncăm. S-a dus pe apa Sâmbetei zborul nostru...

Din fericire, oamenii au început să se revolte și să ceară să mergem mai departe. Nu prea le-a picat bine șoferului și celuilalt mititel, că nu își mai primeau comisionul. Așa că, după revolta călătorilor, brusc, kilometrajul nu a urcat mai mult de 75km/h (viteza este afișată permanent).

Intrăm în Lima la 15. Nu prea mai avem speranțe... Trimit copiii la pipi, îi instructez să aibă viteză maximă, avem totul pregătit. Planul este să luăm rucsacii mari, să fugim prin terminal spre stația de taxi, de unde trebuie să luăm 2, că suntem 5, apoi, cu Dumnezeu înainte spre aeroport, unde vom intra urlând "paro general, perdiamos el plano" și ne vom băga în fața tuturor.

La 16, autocarul parchează în terminal. Dragoș iese primul, să recupereze bagajele din cală. Coborâm și noi și așteptăm să le primim.

Din spatele nostru, o voce de înger ne întreabă "Taxi, señoras?" Ne întoarcem, cu sufletul plin de speranță. Un nene mic, cu legitimație, ne arată poza unui taxi. Lori îi zice că suntem 5 - ne trebuie 2 taxi. Iar el, binecuvântată fie-i mustața, întoarce poza și ne susură "minibus??"

Îl luăm pe sus, spunându-i "muy rapido, señor, paro general, aeropuerto", ne urcăm în mașină și pornim

Omul conduce ca Schumacher, în zilele lui bune. Trece pe roșu, taie intersecții, întrebându-ne, din când în cand, "muy rapido, si?", iar noi răspunzându-i în cor "siii, muy rapido".

E cu happy end. Am prins avionul, zborul a durat 45 de minute și am ajuns în Cusco. Problema e că e grevă încă 2 zile și nu pot merge cu mașinile cam pe niciunde, dar ne descurcăm noi. Doar am supraviețuit unui "paro general".

Chachapoyas. Cascada Gocta

 Pentru plecarea la Cascada Gocta ne au zis sa fim la agenție la 9.20. Dacă în ziua precedenta au fost punctuali, acum, după câteva "un momentito", am reușit să plecăm abia la 10.10.

Drumul e mai lung decât cel de la Kuélap. O grămadă de curbe, junglă și pereți abrupți, cu straturi vizibile, contorsionate în fel și chip.

Am ajuns în Cocachimba, satul de unde se pleacă pe traseu, pe la 11.20. Admirăm, de la depărtare, splendoarea celor două căderi de apă care formează cascada Gocta. Șoferul ne duce la restaurantul unde urmează să luăm prânzo-cina, să ne alegem meniul și facem cunoștință cu señora Carmen, ghida noastră. Ne spune că putem lua un cal, care ne va duce aproape de cascadă. Mă uit la mine, mă uit la bieții căluți și îmi dau seama că nu aș putea să abuzez așa de un animal amărât, așa că zic pas și pornim. 

Pe marginea drumului, la câțiva metri de la plecare, o tanti închiriază bețe din lemn, cu 1 sol. Iau 2 bucăți, pentru Miru și pentru mine. 

Nu trece mult și dăm de pantă. Dar nu orice pantă, ci mama tuturor pantelor. Care, în stil caracteristic peruan (încă nu i am iertat pentru scările de la Machu Picchu) are trepte. Multe trepte. De diverse înălțimi și dimensiuni. 

Carmencita ne anunță, veselă, ca vom face 2 ore și jumătate dus și tot atât la întors. Aerul junglei e cald și umed, eu sunt cam varză din motive independente de voința mea și merg încet. Miru empatizează cu mama ei, deasupra lui Dragoș plutește un norișor negru, din care tună și fulgeră. Ce să îi fac? Incompatibilitatea mea cu orice potecă ce are o pantă mai mare de 2 grade este cunoscută din vechime. Legendară, chiar.

Ajungem la un mirador, de unde se vede cascada, în toată splendoarea ei, facem poze, apoi mă târăsc mai departe. Rezist cam 2km din cei 6.5km, apoi mă opresc. Chiar dacă, printr-un miracol, aș reuși să ajung la cascadă, ar trebui să cheme elicopterul ca să mă returneze. Miru a uitat că e obosită și țopăie ca o căpriță, în față. Dragoș mă pune să jur că mă întorc la mirador sau la restaurant, de parcă aș fi în stare să mă duc altundeva...

De aici, firul epic curelian se împarte.

Miru - "a fost obositor rău, dar a venit un pupinho cu noi, a fost tare drăguț, apoi, la întoarcere, a vorbit tati și m-a luat un cal. Era tare drăguț și îl chema Angelito. A fost tare frumos". (Nota Cristina - pupinho = denumire generica, data oricarui caine care ii iese in cale)

Vlad - a fost acaparat de un grup peruano-german. A găsit o nemțoaică tânără și drăguță și a dat ignore familiei până la retur - "A fost fain. La dus a fost ușor, la întoarcere mai greu. Aș fi avut nevoie de mai multă apă."

Dragoș - "Ăștia 2 sunt ai tăi. Nu ar sta la o poză, nici să îi bați. A fost frumos rău, dar destul de dificil traseul. Am făcut câteva poze" (nota Cristinei - vreo 200 de poze si, dacă a zis el ca a fost destul de dificil....)

Lori (zisă și Tuși) a ajuns la cascadă și s-a și întors, puțin șifonată, dar victorioasă.

Revenim la mine :)

După ce m-am odihnit, am zis să mai fac câțiva pași după ei, că e tare frumos. Dar senzația de leșin mă ia din nou, așa că mai iau o pauză, să îmi revin, apoi pornesc, încet, spre mirador. 

Miroase a junglă - umezeală, parfum delicat de flori și vegetație multă. Și e atâta liniște, după ce a trecut gloata de turiști. Doar păsările mai cântă. 

Mă opresc din când în când, mă mai odihnesc, mai pozez o floare, savurez liniștea. Până mă găsește un roi de țânțari și, în ciuda repelentului dat pe piele, sunt obligată să prind viteză. 

Ajung epuizată la mirador. Îmi iau un suc de trestie de zahăr, mă instalez pe terasă, scot Kindle ul și citesc. Am cel puțin 4 ore de pierdut.

Admir priveliștea, beau sucul, care este leșinător de dulce, citesc. Aici e gospodăria celor care au terasa. 7 pui de găină umblă bezmetici peste tot, sub privirile îngăduitoare ale unei pisici, o găină și un cocoș se plimbă, alene, printre mese. Când ajung lângă câine, sunt lătrați și cotcodăcesc indignați.

Pe la 15.30 încep să apară primii turiști care se întorc de pe traseu. La 16 o pornesc, încet, spre restaurant. Ajung acolo și mă instalez pe iarbă, la umbră. Terenul mare, din centru, e plin de copii și căței, care se joacă și aleargă, în timp ce părinții vorbesc, pe margine. La 16.30 apare un căluț alb pe care se clatină, mândră, Miru. O recuperez și e tare fericită. A fost la cascadă, a călărit, a văzut cățel și, cel mai important, a văzut alpaca!

Pe la 17.30, ușor faultați, vin și ceilalți. Mâncăm și pornim spre Chachapoyas. Mâine avem iar drum lung. Încă 25 de ore, spre Lima (ha ha...ce fraieri naivi suntem...)