Un Doi Trei Patru: shinkansen

luni, 8 august 2016

Love Hotel

Dupa cum spuneam, nu puteam sa ajungem in Japonia si sa nu incercam un love hotel.
Istoria acestui tip de cazare (sa ii zicem asa) dateaza inca din epoca Edo - doar ca pe atunci ii spuneau Camera de ceai (Chaya) - si se afla in diverse hanuri sau in casele de servit ceaiul. Camerele erau inchiriate de indragostiti sau de prostituate.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial, termenul de Chaya a fost schimbat in altul (Tsurekomi Inn) care ar putea fi tradus prin ceva de genul "camera in care aduci pe cineva", iar locatia s-a mutat in casele celor care aveau o camera - doua in plus. Afacerea a inflorit dupa 1958, cand prostitutia a fost declarata ilegala si toata distractia a trebuit sa fie facuta pe ascuns.
In anii '60, casele japonezilor erau mici, cu o singura zona de dormit pentru toata familia, ceea ce facea ca activitatile nocturne ale parintilor sa fie extrem de limitate. Asa ca oamenii s-au reorientat spre Tsurekomi Inn, ridincand numarul acestora, in 1961, la peste 2700 doar in zona centrala a Tokyo-ului.
Termenul de love hotel a fost dat de hotelul cu acelasi nume deschis in Osaka, in 1968. Primul love hotel construit sub forma unui castel european in 1973 a adus proprietarului o medie de 40 de milioane de yeni pe luna.
In 1984 s-a dat legea care reglementeaza afacerile care afecteaza bunele moravuri, lege care a plasat love hotelurile sub jurisdictia directa a politiei. Asa ca, brusc, semnele opulente care semnalizau stabilimentele au disparut, totul a devenit mai discret, iar marketingul a inceput sa se focalizeze pe femei, pentru ca s-a descoperit ca ele sunt cele care aleg hotelul (pe al nostru l-a ales Dragos, deci nu a fost bun studiul).
Mai nou, denumirea love hotelurilor include termeni precum "romance hotel", "boutique hotel", "amusement hotel" sau "leisure hotel".
Gata cu introducerea, sa trecem la povestea noastra. Aveam rezervare la Ikutama Love Hotel - l-am gasit pe Booking. Ne-am luat rucsacii in spinare, de la hotelul capsule, si am pornit, pe jos "e aproape, Cristi, uite cat de aproape este!"
Era aproape, pe Google Maps. In realitate, mi-au cam iesit ochisorii din cap, dar, intr-un final apoteotic, ajungem unde ar trebui sa fie hotelul. Gasim si semnul, hotelul este alb tot, cu o intrare tare ciudata. Te baga pe un hol care te duce pe alt hol de unde intri intr-un hol in care e bezna. Doar o luminita mov-rozalie te impiedica sa te impiedici, daca pot spune asa. Bajbaim nitel, gasim unde ar trebui sa fie receptia - un ghiseu mic, intunecat si ala, in care apare, intr-un final o tanti. Spunem ca avem rezervare si scoate, importanta, lista - suntem singuri pe ea. Cine naiba isi mai face rezervare pe Booking la un love hotel?
Ne intreaba la ce ora vrem maine dimineata micul dejun, care ne va fi servit in camera, apoi ne pune sa ne alegem meniul, ne da cheia si ne ureaza sedere placuta. Fara acte, fara nimic. In hol, vreo 4 lifturi. Urcam intr-unul. Lumina difuza, muzica in surdina, covoras roz pe jos. Coboram si vedem imediat care este camera noastra - becul cu numarul 206 flicare, ca sa o gasim usor, sa nu incercam alta usa si sa ii provocam vreun infarct vreunui amarat care isi inseala nevasta.
Si deschidem usa... ne intampina o melodie romantica. Avem cam un metru de hol ingust, pe stanga lui se vede o usita - pe aici or sa ne livreze micul dejun. Dam intr-un hol mai mare - aici ne asteapta papucii, semn ca trebuie sa ne descaltam, in stanga este o chiuveta cat casa, pe marginea careia sunt o tona de produse cosmetice, in fata este o usa - o deschidem si gasim o baie maricica, dar abandonam cercetarile pe mai tarziu. Cotim la dreapta si, in fata, intram in dormitor. E mare, nene. Mare si dupa standardele europene, pentru cele japoneze este imens. Tematica? Animal print. Adica peretii sunt gen blana de leopard, pana si textura lor este asemenatoare cu a blanii. Patul este king size, iar la capatul lui avem un panou de comanda pentru tot ce exista in camera - aer conditionat, tv, radio, play list extrem de lung, lumini, nivel de luminozitate, tot ce vrei. Ne invartim ca doi copii, studiind tot. Exista si o mini chicineta, frigider si un dulapior cu "goodies", dar alea sunt pe bani. Ies din dormitor si mai vad o usa, pe stanga. Acolo este toaleta, cu obisnuita telecomanda. Nimic interesant aici, ma duc in baie, sa studiez toate cele. Avem cada cu vibro-masaj. Si o alta tona de cosmeticale. Sapunuri, sampoane, geluri de dus, masti de fata, spumant, casca de par, masca de par etc. Totusi, ceva e in neregula aici, si nu stiu ce. Imi pica fisa repede - nu intra nicio raza de lumina de afara. Deschid un geam si vad ca sunt obloane. Peste tot. Sa nu vada cumva cineva ce se intampla aici.
Dragos striga dupa mine, sa mergem in oras, ca se intuneca, asa ca abandonez cercetarile si pornim iar spre Dotonbori
Dotonbori e cum ne-am obisnuit. Plin ochi de oameni. Mancam ceva, Dragos mai face vreo opt sute de poze si ne intoarcem la hotel. Nici tipenie de om. Nici macar receptionera. Ne suim in liftul intunecat si ajungem la etajul nostru. De data asta, becul 206 este aprins fara sa mai palpaie. Mai e luminata o singura camera pe etaj. Se pare ca businessul e mai profitabil ziua.
Dimineata, la ora 9.00, se aude o sonerie. Ne soseste mancarea, livrata de o japoneza iesita pe jumatate prin usita din perete. Mancarea este foarte buna. O savuram, apoi pornim la drum, pentru ca este o zi lunga. Trebuie sa ajungem in Tokio seara, dar, intre timp, sa vizitam si Hiroshima, care este in directia opusa. Noroc cu Shinkansenurile astea :)

Cazarea la Ikutama Love Hotel a fost 96$/noapte, mic dejun la pat inclus. Prin comparatie, la hotelul din Tokyo, unde abia aveam loc sa trecem unul pe langa celalalt, iar Dragos statea pe WC cu usa deschisa, ca nu avea loc altfel, am platit 75$/noapte. Deci, sincer, face toti banii, pentru ca, la suma asta, in Japonia nu gasesti hotel care sa aiba spatii asa generoase.

Am ajuns la Ikutama Love

Trebuie sa stii pe unde sa intri, e complicat

coloanele alea de deasupra sunt un fel de doric, ionic si corintic combinat

Meniul - locul cel mai luminat din tot hotelul

Dormitorul

A se observa animal printul de pe pereti

Cada

Obloane peste tot

Cenzurat

marți, 21 iunie 2016

Kyoto

Am plecat de la hotel la ora 7.30. Cam matinal pentru gustul meu, dar trebuia sa ajungem in Kyoto si sa apucam sa si vizitam ce era mai important.
Cu JR Pass putem merge cu Shinkansen Hikari (bullet train). Mai sunt doua, care merg mai repede, dar pentru alea trebuia sa platim. Deci, exceptand cat l-am folosit prin Tokyo, cu acest drum am economisit deja jumatate din cat am platit pe pass - costa 13,400 yen drumul.
Trenurile astea sunt tare simpatice, au niste boturi de ratuste, asa. Dar niste ratuste care fac 500km in 2 ore si putin.
Ca orice lucru vazut pana acum in Japonia, si aici este perfect totul, Impecabil de curat, oameni politicosi, liniste. Am vazut si muntele Fuji itindu-se printre nori. Inca avea ceva zapada.
Ajungem in Kyoto Station. Si mergem. Si mergem. Si mai mergem putin. In viata mea nu am vazut o gara ca asta. E si statie pentru trenuri, pentru metrouri si mall. Toate intr-un mastodont in care te poti rataci fara probleme. Reusim sa iesim si mergem sa ne lasam bagajele la hostel (am zis sa incercam si unul de asta) si plecam spre temple - aveam cateva tinte clare. Primul pe lista este Kiyomizu Dera. Luam metroul, apoi, dupa jumatate de ora printr-o caldura infernala, ajungem. Fantastic de aglomerat, dar este sambata, toata lumea se plimba. Reusim sa pierdem vreo 2 ore si ceva pe aici, vrem sa mergem si la Pavilionul de aur, dar ala se inchide la 16, asa ca ne indreptam spre Arashiyama Bamboo Grove, alt must see in Kyoto, desi, tinand cont ca are peste 2,000 de temple, e cam greu sa faci un top.
Ne suim intr-un alt tren JR care ne duce intr-o suburbie a Kyotoului, plina de casute mici, aranjate, super dragute. Dincolo de ele este padurea de bambus. In ea sunt cateva temple, dar alea sunt deja inchise. Asa ca ne plimbam pe carare, privim uimiti si facem poze. Zici ca esti in povesti. Ajungem si la un mic lac, Ce dragut! Pana cand auzim niste zgomote goaznice. Ce naiba? Ne ataca japonezii? E o vaca nebuna prin zona? Nope. Nimic de genul asta. Doar niste broaste. Cam 30cm lungime, cu picioarele sub ele. Nu va puteti inchipui ce sunete scoteau...
Pe la 21 ajungem la hostel. Facem check-in, ne dau un pliant - cu numarul paturilor care sunt ale noastre (sunt 6 in camera), cu un cod care deschide usa camerei, cu un cod care deschide usa hostelului dupa miezul noptii. Urcam, curiosi sa vedem cum este. Camera este super curata (evident!), baia este la comun, dar au niste cabine de dus de sta mata-n coada, colacele wc-urilor sunt incalzite. Nu e rau deloc.

A doua zi voiam sa plecam spre Nara, dar mai era un loc de neratat in Kyoto. Pavilionul de aur de la templul Kinkaku Ji. Asa ca dimineata, la ora 9, pe o ploaie groaznica, bateam la poarta acestuia. Ciudat, desi era duminica, toata curtea era plina de elevi. Nene, copiii astia nu au nici macar o zi libera? Se pare ca nu. De luni pana vineri invata, iar sambata si duminica merg in excursii, imbracati frumos in uniforme, dar in adidasi. Fiecare institutie de invatamant are uniforma poprie. Sunt scoli la care si incaltamintea si ghiozdanele trebuie sa fie la fel.

Pentru ca la acest post pozele vor arata mai mult despre temple decat va pot spune eu, as vrea sa va zic mai multe despre Japonia – atat cat am prins si priceput noi in cele cateva zile de cand suntem aici.

In primul rand e curat. Curat. Adica nu vezi o hartiuta pe strada. Intr-un singur loc, in fata unui market, am observat un angajat, avand manusi in maini si un dizpozitiv special de prins, ridicand de jos o bucatica milimetrica de hartie. Si nu au cosuri de gunoi. Dar nici nu am vazut pe nimeni sa manance sau sa bea ceva pe strada.

Oamenii sunt foarte politicosi, dispusi sa se abata din drumul lor ca sa iti arate pe unde trebuie sa o iei. De exemplu, in Shinjuku, cautam Muzeul Samurailor si Gabi a intrebat-o pe o pustoaica daca stie unde este. Fata a cautat pe net, s-a uitat la ceas, a vazut ca are timp, apoi a venit cu noi, sa ne arate. De multe ori am preferat sa ne invartim aiurea decat sa intrebam, ca atat se agita si cauta si incearca sa iti explice, ca te simti prost. Si sunt multi. Multi rau. Ai impresia ca esti la miting, non stop. Trebuie sa mergi pe partea stanga, cu multimea. Si, cu toate astea, nimeni nu te imbranceste, nimeni nu te atinge.

Metroul este o masinarie bine unsa. Kilometri de pasaje subterane care leaga diverse linii intre ele, totul clar, cu sageti, sagetele, culori, nu prea ai cum sa te ratacesti. Cel mai tare mi se pare ca, de obicei, intrarea este o chestie mica si amarata, lata de 2m. O iei pe scari in jos si, cand ajungi acolo, iti dai seama ca dedesubt ar incapea un satuc intreg. Si cateva vaci, pe langa. Biletele se cumpara de la automat. Noi avem JR Pass, dar, pentru celelalte linii folosite, am platit. Iei biletul cel mai ieftin, il bagi in aparat si ti-l scoate instant pe partea cealalta (as putea sa stau ore sa ma uit la operatiunea asta – dureaza o fractiune de secunda, mi se pare la fel de fascinant cum i se pare lui Mackie cand ii plimb o pana prin fata nasului). Cand ajungi la destinatie, ca sa iesi din statie trebuie sa bagi in aparatul de “Fare adjustment” – asta iti zice daca mai trebuie sa platesti ceva sau nu, apoi il treci prin consola. Aici il opreste, nu ti-l mai da inapoi. Ah, am uitat sa va zic de recomandarea de a pune telefonul pe silentios in timpul calatoriei, de a te abtine de la a vorbi la telefon cat esti in metrou si de obligativitatea de a inchide mobilul daca stai langa zona pentru batrani, copii si persoane bolnave. Ca atare, este foarte liniste. Toata lumea sta cu nasul in mobil sau in carte.

Cozile. Eh, Japonia e o maestra a cozilor. Le-a dus la rang de arta. Te iau din aeroport, unde te aseaza frumos, pe linii si categorii. La metrou, in locul in care vor opri usile sunt desenate doua linii. Oamenii se aseaza unul in spatele celuilalt, fix la acele linii, si asteapta linistiti. Banuiesc ca este clar ca usile opresc fix in locul ala. La fel in statiile de autobuz. Nu se impinge imeni, nu imbranceste nimeni si, clar, nu se baga nimeni in fata, niciodata. Cea mai tare coada la care am stat a fost cea de la supa, din Piata de peste. Aveau un om care de asta se ocupa – sa aranjeze coada – de unde pana unde (sa nu cumva sa treci un milimetru in spatiul tarabei de alaturi), pe doua randuri, sa nu iei prea mult din trotuar. Sunt restaurante in fata carora vezi cozi imense. Asteapta sa se elibereze o masa inauntru. Si, pentru asta, stau linistiti si asteapta si cate o ora. Banuiesc ca mancarea merita asteptarea.

Cam atat despre Kyoto. Maine despre Nara.

Utile:
- cazare Len Hostel - 2800 yen/persoana/camera de 6 paturi mixt
- o calatorie cu autobuzul - 230 yen